Cartea lui Iov

Capitolul 30

Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine și pe ai căror părinți îi prețuiam prea puțin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele.

Ce aș fi făcut cu puterea brațelor lor, odată ce vlaga lor se dusese toată?

Din pricina sărăciei și a foametei înspăimântătoare, ei mânțcau rădăcini din locuri uscate și mama lor era câmpia pustie și jalnică.

Ei culegeau ierburi de prin mărăcini și pâinea lor era rădăcina de ienupăr.

Erau goniți din mijlocul oamenilor și după ei lumea urla ca după niște hoți.

Drept aceea, au ajuns să se aciueze pe marginea șuvoaielor, prin găurile pământului și prin văgăunile stâncilor.

Zbiară prin hățișuri, stau grămadă pe sub scaieți.

Neam de oameni ticăloși, neam de oameni fără nume, ei erau gunoaiele pe care le arunci din țară!

și astăzi, iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor.

Le e groază de mine, s-au depărtat de mine și pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor!

Cel ce și-a deznodat ștreangul robiei mă asuprește și tot așa cel ce și-a scos zăbalele din gură.

În dreapta mea se ridică martori potrivnici mie, în cursa lor au prins picioarele mele și și-au croit drumuri împotrivă-mi.

Au dărâmat poteca mea, cu gând ca să mă piardă, ei se suie încoace și nimeni nu le este stavilă.

Ca printr-o spărtură largă, ei dau iureș și în dărâmături se tăvălesc.

Mulțimea spaimelor s-a întors asupra mea, slava mea au gonit-o ca vântul și izbăvirea mea a trecut ca un nor.

Și acum sufletul meu se topește în mine, zile de amărăciune mă cuprind.

Noaptea oasele mele sunt ca sfredelite și nervii mei nu știu de odihnă.

Cu o putere năpraznică, Dumnezeu mă tine de haină și mă strânge de gât ca gulerul cămășii.

Mi-a dat brânci în noroi și am ajuns să fiu la fel cu praful și cu cenușa.

Strig către Tine și nu-mi răspunzi, stau în picioare și Tu nu mă vezi.

Tu Te-ai făcut asupritorul meu și cu toată puterea brațului Tău mă prigonești.

Tu mă ridici deasupra vântului și mă pui pe el călare și apoi mă nimicești cu iureșul furtunii.

Știu foarte bine că Tu mă duci spre moarte și la locul de întâlnire al tuturor muritorilor.

Totuși împotriva sărmanului nu ridicam mâna mea, când striga către mine, în nenorocirea lui.

N-am plâns oare și eu împreună cu cel care-și ducea viața greu? Sufletul meu n-avea milă de cel sărman?

Mă așteptam la fericire și iată că a venit nenorocirea; așteptam lumina și a venit întunericul.

Măruntaiele mele au fiert în clocote fără încetare; zile de jale grea mi-au sosit înainte.

Am umblat înnegrit la față, dar nu de soare; m-am ridicat în adunare și am strigat.

Am ajuns frate cu șacalii, am ajuns tovarăș cu struții.

Pielea s-a făcut pe mine neagră și oasele mele sunt arse de friguri.

Astfel harfa mea a ajuns instrument tânguirii și flautul meu glasul bocitoarelor.